Curajosi doar din vorbe
Am o colega de serviciu cu o nepotica de 4 anisori. De cand am cunoscut-o imi tot vorbeste desre nepoata si despre raii ei parinti care nu-si aduc prea des copilul in vizita la bunici. Distanta intre ei e mica- nepotica locuieste intr-un cartier (fost sat) la maximum 5 km de oras.
Ii tot critica pe copii ca nu-si lasa nepoata la ea, dar la intrebarea mea fireasca: “Sunt autobuze pana acolo?”, a raspuns pozitiv. Ii e dor de nepoata, ii lipseste, dar nu se urca in autobuz s-o viziteze in uikend, “de printzip!”.
Vreo 3 luni a tinut-o una si buna cu ostracizarea bietului copil. De curand parintii copilului s-au hotarat sa migreze, iar fetita a stat la ea vreo doua luni. De atunci a inceput reversul medaliei: cata energie are! ce needucata! cat de obraznica, rautacioasa, plangacioasa….!
Nu-si aminteste de perioada in care-i ducea dorul, iar ziua incepe cu lamentari!
De curand si-au luat parintii copilul inapoi si s-au stabilit acolo impreuna. Iar au inceput lamentarile de dor, de nerecunostinta si de cat de departe sunt ei acum.
Cu totii suntem curajosi din vorbe si cel mai adesea inconsecventi.
De ce as vrea ca fiul meu sa faca ceva daca eu nu-i dau un exemplu pozitiv?
M-au marcat povestile aproape zilnice si le trec acum prin filtrul comparatiei dupa lecturarea a doua carti de parenting: “Parinti consecventi, copii fericiti” si “Educa-ti pozitiv copilul” (editura Aramis). Vreau sa gandesc pozitiv, sa-mi educ copilul in asa fel incat sa fie fericit si multumit. Din ce observ, de cele mai multe ori am reusit!