#1-2 Fericirea e frivolă
Fericirea seamănă cu o rochie de vară: ușoară, colorată. Flutură frumos în bătaia vântului, dar dacă o prinzi într-un cui, se rupe. Dacă o porți într-o zi nepotrivită, ți-e frig. Și dacă o vezi pe altcineva purtând-o, ai impresia că ți se potrivește mai bine.
În urmă cu 30 de ani, venise la noi o mătușă care a locuit vreo 10 zile pe canapea și în bucătărie, învăluită într-un nor de fum de țigară, fericită fiindcă divorța! Slabă, înaltă, înfășurată cu o rochie maro, în cele 10 zile avea înfățișări la tribunal și declara că e cea mai fericită fiindcă nu are copii, scapă și de cele 80 de kg ale domnului. Mi-a rămas în minte figura luminoasă, mereu surâzătoare, de parcă avea un secret pe care nu voia să-l spună nimănui, dar care i-ar fi plăcut să iasă la iveală și să ne izbească în față. Total diferită de figura mamei, de exemplu, care se considera realizată: apartament cu 3 camere, soț, două fete! Dar era nemulțumită mereu de câte ceva, spre deosebire de frivola ei cumnată care după ce că divorța, mai și surâdea ca tălâmba și se considera fericită!
În urmă cu 20 de ani, mi-am schimbat locul de muncă. Aveam un job stabil, un birou al meu, o legitimație pe care o fluturam cu o mândrie discretă și un salariu care, în mintea mea de atunci, însemna „am reușit”. Lumea îmi spunea că sunt pe drumul cel bun. Și eu îi credeam.
Țin minte o seară în care sărbătoream o promovare. Eram într-un restaurant plin, cu colegi care vorbeau despre următorul pas, următorul bonus, următoarea victorie. Toți zâmbeam. Toți păream fericiți. Era genul acela de fericire corectă, validată, aplaudată. Și totuși, când am ajuns acasă, am simțit un gol mic și tăcut. Nu dramatic. Doar prezent. Ca o întrebare pe care n-o formulam.
În jurul meu erau oameni diferiți, dar asemănători în declarații: o prietenă devenise mamă și spunea „sunt fericită”, deși ochii îi erau mereu obosiți. Un coleg câștiga bine, dar își vedea copilul doar dormind. Un prieten plecase în străinătate și posta poze cu zâmbete largi, dar la telefon tăcea mult.
Atunci am început să intuiesc că fericirea poate fi și o uniformă. O porți pentru că așa se cade. Pentru că așa arată succesul. Pentru că așa spun ceilalți că ar trebui să arate viața ta.
Și, fără să-mi dau seama, judecam din nou: pe cei care nu păreau suficient de recunoscători, pe cei care nu știau „să se bucure”.
Nu știam încă faptul simplu și incomod: că fericirea nu respectă reguli. Nici ale societății. Nici ale mele.
Anii au trecut. Mi-am ținut prietenii la curent cu concediile, zilele speciale, cărțile citite, anunțând pe rețelele sociale, fotografiind, expunând. Era o modă. Așa a făcut și soră-mea, până a avut nevoie de un avocat pentru divorț, în urmă cu aproximativ 10 ani. Pretențiile financiare emise de acesta erau astronomice. Fiindcă-l cunoșteam din copilărie, l-am sunat să întreb dacă nu consideră că are un onorariu prea mare, iar răspunsul a venit rapid, asortat cu frivolitatea noastră: expunându-și viața în imagini cât mai luminoase, avocatul a considerat firesc „jumulirea” clientei.
Mulți ani mai târziu am avut o discuție despre fericirea judecată din perspective greșite:
- Mătușa probabil suferise abuzuri despre care nu voia să vorbească, așa că divorțul îi asigura fericirea, chiar dacă în familie i se dădea un vot de blam. Lucrurile acestea aveau loc însă în urmă cu 30 de ani.
- Eu afișam o fericire, dar acopeream un gol, chiar dacă încercam să fiu „la modă”.
- În urmă cu 10 ani, am considerat-o pe soră-mea iresponsabilă fiindcă-și expunea un stil de viață exagerat pe rețelele sociale.
Practic, era ca în cazul unei rochii: e colorată, e ușoară. Dacă o agăți într-un cui, se destramă repede. Dacă o porți în momente nepotrivite, nu te protejează și-ți e frig. Dacă vezi pe altcineva purtând-o, ți se pare că ție ti-ar fi stat mai bine.
Astăzi însă conștientizez că de fiecare dată am judecat din papucii mei, din locul în care sunt, din ceea ce știam în acel moment. Am emis judecăți de valoare, am pus etichete, am închis cu lacătul subiectul și am trecut mai departe, fiindcă sunt împăcată cu gândul că sunt superficială, sunt frivolă, dar sunt fericită!
Fericirea e frivolă. Își schimbă rochia, contextul, explicațiile. Uneori e divorț. Alteori e promovare. Alteori e un filtru bun pe Instagram.
Dar de fiecare dată, când o judecăm, spunem mai multe despre noi decât despre celălalt.
Tu, oare, ești fericit sau frivol?