#1-4 Perechi de fericire
(discurs de nivelul1, proiectul4 Evaluare și Feedback. Acest proiect presupune susținerea unui discurs cu o temă la alegere și primirea unui feedback din partea evaluatorului de discurs. Acest feedback va fi aplicat în cadrul unui discurs ulterior, care poate fi același sau diferit, la alegerea vorbitorului)
***********************************
S-ar putea ca titlul să vă inducă puțin în eroare, pentru că nu este, de fapt, despre povești perfecte de iubire… ci despre ceva mult mai simplu — și, poate, mai greu: despre momentele în care fericirea stă chiar lângă noi… și noi nu o vedem.
Astăzi vă voi prezenta două povești adevărate de viață și sper că vă voi lăsa și cu o concluzie interesantă.
În urmă cu mulți ani, una dintre mătușile mele tocmai dăduse examenul de admitere la liceu. Blonda înaltă, cu ochii albastri, cu părul până la jumătatea spatelui a mers la frizerie în săptămâna examenului. I-a cerut frizerului să o tundă scurt, băiețește, răzbunându-se pe părinții care o tot obligau să tocească. Bieții de ei, nu i-au putut spune nimic: fiica dădea examen în acea săptămână, așa că au încurajat=o că-i stă bine părul.
Gabi a intrat în primii 10 la cel mai bun liceu, aflat în capătul celălalt al Bistriței, așa că în ziua festivă a începutului de an școlar a întârziat. Din fericire, a ratat discursul primarului care inaugura un nou corp de clădire, dar și slujba preotului venit să dea cu aghiazmă. A ajuns când erau anunțați diriginții claselor a IX-a, așa că s-a orientat rapid spre locul unde să se așeze.
Privind în stânga sa, timpul s-a oprit în loc. Exact ca într-un cadru de film, când acțiunea îngheață, se face un efect de dilatare a timpului, iar ea își imagina cum cobora mână în mână cu băiatul înalt, brunet cu ochii căprui alături de care se așezase. Adi o crezuse băiat, așa că și-a luat vocea gravă pentru a schimba câteva amabilități și și-a regretat feminitatea ciopârțită!
3 ani și jumătate a așteptat să i se refacă buclele, apoi încă vreo 6 si ceva până când visul i s-a îndeplinit: Gabi și Adi coborau mână în mână de la Starea Civilă, la o distanță de 10 ani de când în mintea ei se făcuse “stop cadru”.
O poveste oarecum asemănătoare este și următoarea: la primul meu loc de muncă s-a deschis într-o zi ușa biroului și am văzut un buchețoi imens de trandafiri, apoi geamurile au început să zângănească. Domnul Gabi, tenor la Opera din București venise să-și surprindă soția cu “O, sole mio!” și alte bucăți de muzică clasică. La prăjituri ne-a spus că în prima lui zi de serviciu, când era un biet muzician care nu stia pe unde intră artiștii, a mers pe la casele de bilete. Acolo erau așezate la rând Maria și mătușa ei. La fel, timpul a înghețat pentru Gabi, apoi s-a dilatat, imaginându-și cum stă alături de fermecătoarea domnișoară pe niște scări însorite. Inutil să vă spun că se îndrăgostise fulgerător de delicata adolescentă. Câțiva ani mai târziu coborau zâmbitori de pe treptele Stării Civile.
Povestea a ajuns în familia mea fiindcă fiul primului cuplu s-a îndrăgostit fulgerător de fiica celui de-al doilea cuplu, la o petrecere. Ore în șir au stat de vorbă în seara aceea, ca niște oameni care se cunoșteau dintotdeauna. Au descoperit că au povești de viață asemănătoare și că timpul poate îngheța chiar și în cazul lor. Un “stop cadru” ce pare desprins din… filme!
Simplul fapt că poveștile sunt asemănătoare, îmi spune mie că ne dăm mai complecși decât suntem. Am numit acest discurs “Perechi de fericire” nu pentru că toți ne găsim fericirea din prima, ci pentru că eu cred că ea nu apare când întâlnim pe cineva. E posibil ca fericirea să apară când alegem să nu plecăm.
E mai puțin posibil ca fericirea să stea lângă tine în rând, ani de zile și să nu o recunoști. Uneori e posibil să-ți arunci privirea în stânga sau în dreapta, să o recunoști și… de acolo să înceapă povestea!
Așa că…
Dragilor, aveți grijă unde vă aruncați privirea, fiindcă e posibil ca exact acolo să crească… fericirea!