#1-2 Bucăți de fericire (2)
Aveam vreo 13 ani în vara în care părinții au decis să-și reanalizeze statutul marital. Familia întreagă s-a speriat: unii au început cu sfaturi, telefoane… Mătușa ne-a luat (pe mine și pe soră-mea, cu 2 ani mai mică) și ne-a urcat în tren. Am călătorit împreună 13- 14 ore până când am ajuns în Munții Apuseni, la vărul unui unchi al ei.
Cum ar veni, din centrul arborelui genealogic, ajunseserăm pe o crenguță, în mijlocul nicăieriului! Sat nu era, ci o comunitate răsfirată. Ajunseserăm în curtea unchiului Ion, un neam îndepărtat.
Unchiul Ion era de vârsta părinților mei. Realizat, perseverent, bogat. Însurat!
Când avusese vârsta mea, unchiul și-a promis că nu va muri sărac. Pe la 16 ani s-a căsătorit cu fiica unui preot și au primit zestre o căsuță. Au muncit amândoi până au cumpărat pământurile din jur plus dealul! Pe o parte și pe alta, dealul din spatele casei aparținea lor și celor 8 copii ai lor.
Practic, eu și soră-mea nu reprezentam 2 guri în plus de hrănit, ci 4 brațe de ajutor!
Ne trezeam pe la 6- 6:30. Mâncam și primeam sarcinile zilei. Unchiul Ion trecea apoi până în prânz să verifice, adăugând ceva de făcut sau preluând el sarcinile noastre.
În vara aceea am învățat să mulg vacile, caprele și oile, să bat smântâna, untul și să frământ pâine sau cozonaci. Am învățat și discografia Mirabelei Dauer sau a Corinei Chiriac, fiindcă două discuri și un pick-up aveam la dispoziție când nu cădea curentul.
Într-una dintre zile, când soră-mea și Ana, verișoara noastră se cocoțaseră pe cel mai falnic gorun de pe deal, unchiul a venit să vadă cum ne descurcăm cu supervizarea văcuțelor care pășteau. Fetele cântau și intrau în scorbura gorunului, apoi alunecau pe toboganul scobit în trunchi de unchiul Ion.
Eu plângeam de sărea cămașa de pe mine, neavând vești de la părinți, neștiind dacă ne vom întoarce la unul sau la amândoi.
Unchiul Ion m-a luat de după umeri, s-a așezat lângă mine și mi-a spus:
- Fată dragă, dacă părinții voștri au divorțat, voi veți fi bine. Dacă părinții voștri nu vor divorța, voi veți fi bine! E nevoie ca de-acum înainte să vă găsiți scopul în viață și să vă construiți fericirea fiecare pentru ea însăși.
Eu mi-am privit unchiul căruia îi ascultasem poveștile de viață nenumărate și l-am întrebat cum voi ști care e scopul meu în viață și mai ales, cum găsesc fericirea? Există niște bucăți pe care le găsesc și le asamblez? Cât de multă fericire am nevoie pentru o viață întreagă? Cam cât de mare să fie bucata mea?
El m-a privit, mi-a spus că preia sarcina supravegherii vacilor. Să merg drept înainte pe cărare 8 pași, apoi să fac în lateral dreapta încă 8 pași. Voi găsi o poieniță plină cu flori și dacă voi privi cu atenție, am să găsesc fericirea. Să-mi iau câte bucăți vreau și să le păstrez.
Așa am făcut: am coborât 8 pași, apoi lateral dreapta 8 pași. În poienița plină de flori m-am uitat cu atenție, căutând ceva nu știam cum arată. Am văzut la un moment dat o bucată mică, stălucitoare, galbenă. Am cules-o și întorcându-mă spre el, l-am întrebat: „Asta e?”
Unchiul deja se așezase pe spate, cu ochii la nori fredona un cântecel, așa că am luat bucata mică de fericire si am băgat-o în sân. AM început și eu să lălăi un cântecel și m-am uitat în jur: mai era o bucată galbenă, strălucitoare! Iar aici… încă două! Le-am băgat pe toate în sân și continuându-mi drumul, am găsit mai multe!
Când nu mi-au mai încăput în sân, le-am scos și am făcut un buchet pe care seara l-am pus în plasa de bagaje a compartimentului. 13- 14 ore am călătorit înapoi, într-un parfum splendid!
La gară, părinții ne așteptau dimineață. Erau veseli, mână în mână, iar mama abia aștepta să ne arate bibeloul cu balerină pe care-l cumpărase din economiile făcute 3 săptămâni!
Luni întregi am povestit despre vacanța la unchiul Ion!
Când ne era mai greu, când apăreau momente mai tensionate în familie, mama aducea din cămară un buchețel de fericire. Îl înmuiam în apă clocotită și cu cănile pline de ceai de sunătoare, vorbeam toți 4. Despre copilărie, despre amintiri, despre fericire.
Vara trecută am mers în Apuseni ca să-i arăt fiului meu bucăți ale copilăriei mele. Dealul fusese sfâșiat de fiii și nepoții unchiului, iar în loc de poienița cu flori era o grădină în care altcineva își creștea propria fericire.
Pe un deal învecinat însă era o poieniță cu flori, de unde am cules câteva.
Ajunși acasă, am atârnat buchetul în cămară. Când ne e mai greu, când vrem să vorbim sau când ne e dor de tihnă, rup câteva rămurele. Le pun în apă fierbinte, adulmec ceaiul galben, solar și privindu-mi fiul în ochi, îmi dau seama că unchiul Ion avea dreptate: fiecare-și găsește scopul și propriile bucăți de fericire în viață!