#1-2 Bucăți de fericire
Aveam 13 ani în vara când părinții oscilau între a rămâne căsătoriți sau nu.
Pentru a lua o decizie obiectivă, ne-au trimis pe mine și pe soră-mea la un văr al unei mătuși. Adică la o rudă foarte îndepărtată atât în arborele genealogic, cât și… geografic.
Unchiul Ion locuia în Apuseni, într-un sat aflat în mijlocul nicăieriului. Am mers cu trenul până acolo, apoi pe jos câțiva km, ne-am urcat într-o rată, am mers iar pe jos și ne-a venit în intâmpinare cu o căruță.
O zi întreagă am străbătut un podiș, ape, păduri, terenuri cultivate și șosele, dar am ajuns!
Unchiul Ion avea în jur de 50 de ani, dar îl consideram bătrân de-a dreptul, deși avea mustața încă deasă și numai câteva fire albe îi ieșiseră prin păr. 8 copii dintre care ultimele 3 fete „verișoare” ne-au ieșit în întâmpinare. Mai avea câțiva copii la oraș.
Unchiul acesta era priceput la de toate: a călcat vaca strâmb? O oblojea și a doua zi se ridica. Nu mai dă capra lapte? Culegea câteva ierburi și căldarea se umplea iar. Oile nu mai pasc? Le ducea pe alt versant de deal unde lingeau sare, iar a doua zi mâncau ca apucatele. A sărit o țiglă? Se urca repede cu scara…
Om hiperactiv, fusese foarte sărac în tinerețe. Ne-a spus că atunci când împlinise 10 ani și-a jurat să fie bogat! Să-și găsească singur drumul în viață, să-și făurească singur fericirea. Acum la 50 constatase că e fericit și că poate da bucăți de fericire și altora.
Se căsătorise la 16 ani cu fiica preotului din sat. Primiseră ca zestre o căsuță. La 20 de ani, când au început să aibă copii, cumpăraseră pământul din jurul căsuței. 20 de ani mai târziu deținea întregul deal care se înălța în spatele căsuței, dar avea și un magazin în sat, unul în oraș, două apartamente….
Eu, plânsă, îngrijorată de perspectiva divorțului, m-am încrezut în el, fiindcă mi-a spus să am încredere! Un munte de om îți promite fericirea! Cum să nu ai încredere!
Următoarele 3 săptămâni au fost magice: am învățat să mulg caprele, să fac urdă și cozonac, să frământ gogoși, să sap porumbul, să adun iarbă pentru găini și porci, să deosebesc cheagul bun de cel nepotrivit pentru brânză, să curăț șoproanele și mai ales să cânt. Fetele aveau un pick-up cu discuri. A fost vara în care am reținut întreg reeprtoriul Angelei Similea, Mirabelei Dauer, Ileana Șipoteanu și încă alte dive care nu rulau pe „Vocea Americii” pe care părinții noștri încercau să o prindă din când în când.
Zilnic munceam, cântam, iar seara ne topeam în pat, odihnindu-ne și întrebându-ne cum am putea face să rămânem aici.
Zi de zi cutreieram toate coclaurile, îndeosebi pășunile. Aveam o preferință: pe aceea cu gorunul Anei. Ana era cea mai mică fiică a unchiului Ion. Era surdo- mută, așa că vara aceea am învățat și limbajul mimico- gestual. Străbunicul Anei o iubea atât de mult, încât în gorunul uscat din poiana sculptase un tobogan. Cum te urcai pe a doua creangă a gorunului vedeai o scobitură. Cu încredere ne așezam pe marginea ei și alunecam în spirala dinăuntrul arborelui, apoi o luam de la capăt, cățărându-ne și alunecând în după-amiezile când mergeam cu animalele la păscut. Cântam cu fața întoarsă spre Ana, care dansa și chicotea. Zile în șir ne rugam să fim trimise să avem grijă de ierbivore!
Într-una din zile, unchiul Ion a venit pe deal, să ne verifice. Eram plânsă, îngrijorată pentur părinți și dezamăgită că băiatul care-mi plăcea, tocmai plecase înapoi la oraș.
Unchiul Ion m-a ascultat și m-a asigurat că băieți o să mai găsesc până când va fi timpul să decid cu care mă voi mărita. În ceea ce-i privește pe părinți, cu siguranță au luat o decizie bună. Indiferent de ce au ales, fiecare om e dator să-și facă rost de propriile bucăți de fericire.
„Bucăți de fericire? Cum adică?”, l-am întrebat.
Mi-a spus să cobor în poienița din josul dealului. Să mă uit stânga- dreapta cu atenție, pentru că sigur am să le văd! Pot să-mi iau câteva, să le pun în sân și să le păstrez pentru momentele în care=mi va fi greu.
Apoi a plecat zâmbind, nu înainte de a mă încuraja din priviri.
Am coborât și am privit cu atenție în stânga și în dreapta. Am mai mers, am privit cu atenție și apoi… chiar le-am văzut! M-am oprit, le-am cules, le-am pus în sân. Am coborât sub soarele arzător pe tot dealul, făcând o cărăruie din loc în loc, exact în locurile unde mă oprisem să culeg fericirea.
Un buchet întreg de fericire mi-a atârnat deasupra patului, iar a doua zi în tren l-am pus deasupra capului.
Ajunse acasă, părinții ne-au întâmpinat la gară de parcă nimic nu se întâmplase. Mama chiar mi-a arătat bibeloul pe care și-l cumpărase: „Balerina”, o chestie pe care am urât-o din prima clipă.
Seara am făcut câte un ceai, infuzând flori de sunătoare și povestind fiecare despre aventurile din cele 3 săptămâni.
Ani mai tărziu, de fiecare dată când am nevoie de câte o bucata de fericire, urc în pod și cobor cu câte un buchețel de sunătoare. Ceaiul solar de flori de sunătoare îmi amintește de momentele complicate în care suntem datori să ne găsim singuri bucățile de fericire și drumul în viață.
Nu sunt la capăt de drum, ci la mijlocul lui, însă acum știu că mi-am găsit propriile bucăți de fericire!
****************
(varianta1 de discurs. Luungă, de 13 min, deci descalificare din start!)