Gurita maaaare!
Sunt in dilema: ori sunt io defecta, ori e un defect general! Tre’ sa studiez problema si tocmai acu’ n-am cobai de testat, ca am plecat creanga din orasul in care gaseai mamifere rozatoare (de ciunga, stixuri, chips-uri) incantate sa devina subiectul vreunui sondaj de opinie.
Daaaa! Am remarcat pe propria-mi piele rozalie nebronzata de vreo 2 ani (in unu’ eram kinder cu surprize, in astalalt an a iesit kinderu’ si avem interzis la plaja pana mai incolo) ceva suspect: de fiecare data cand incerc sa-mi indop odorul, recte indrept lingurita spre gurita-i mica si rosie ca o mura necoapta, casc si eu gura. Sigur, nu ar fi o mare problema, dar bebelusul nu e inca in faza de mic- maimutic adicatelea de-ala care copiaza tot ce vede! Nuuuuuu! El are o lingurita sau o jucarie in mana, o manevreaza si deschide gurita (aia rosie ca o mura necoapta) doar cand simte miros de mancare sau chiar lingurita aproape de cavitate (tot aia de mai sus). In rest, ma ignora cu desavarsire!
Numai ca de cate ori ii duc lingurita la gurita, in incercarea de a-l hrani, deschid si eu gura. Nu se intampla asta cand haplea deschide propria-i gurita, ci am observat ca mi se intampla cam de fiecare data cand intampin rezistenta.
Cre’ca e ceva legat de dorinta mea de a fi imitata, pentru ca gansacul sa termine mai repede borcanelul de mancare, o fi si altceva, da’ am remarcat ca daca ma controlez, nu mai deschid gura proprietate personala chair de fiecare data, ci numai cand uit de autocontrol.
Daca i-ar da si tac-su sa manance, l-as observa pe el, da’ cum nu are asemenea veleitati, sper ca vreo bunica sa incerce sa-si indoape nepotul. Aaaa, mai e ceva demn de luat in seama in cadrul experimentului: in timpul hranirii, nu ii vorbesc bebelusului, nu-i atrag atentia si nu incerc sa scot diverse sunete, in speranta ca o sa respecte dictonul: “la masa nu se vorbeste!” care mi-a amarat copilaria si cu care m-am razbunat pe copiii de la gradinita.