#1-3 O FERICIRE MICĂ
Văzând că vă plac discursurile despre fericire, am decis să vă fac această bucurie: cel puțin pentru primul nivel, discursurile mele vor avea acest subiect central.
Știți cum arată o fericire mică?
- …….
- Da, poate fi și așa! În opinia mea, o fericire mică e o fericire care-ți face ochii să-ți scânteieze preț de o clipă, fața ți se întinde într-un zâmbet luminos, inima îți sare o bătaie și apoi revii la sentimentele de dinainte.
(pauza)
Ca atunci când eram copii: e ca o promisiune de înghețată după orele de la școală: îți scânteiază ochii că vei merge la înghețată, dar trebuie să termini ora de mate la care nu prea ți-ai făcut tema, ora de geografie la care n-ai prea învățat, iar la ora de română speri că nu vei da test! Odată ajuns la finalul fiecăreia dintre orele acestea, ai mici fericiri că „ai scăpat” și aștepți înghețata.
O fericire mică nu vine cu artificii. Nu schimbă statusuri. Nu cere validare.
E o clipire. O promisiune. O pauză.
O mică fericire poți avea într-o dimineața friguroasă, când intri într-o brutărie și simți adierea unui miros de pâine caldă, proaspăt coaptă.
O fericire mică este când primești mesajul “Am ajuns cu bine” de la cineva drag, la care tocmai te gândeai.
Sau când ți-a încolțit planta pe care ai sădit-o și care dădea semne că e un rateu. Când vezi primii clopoței ai ghiceilor, când vezi prima mierlă, când treci pe lângă un petshop și vezi iepurașii dulci și pisicuțele dormind.
Sunt lucruri aproape ridicol de mici. Dar pentru o secundă, te aliniază.
Fericirea mica nu rezolvă viața. Doar o face suportabilă.
(pauza)
Mai multe fericiri mici fac viața să arate ca o surpriză+ speranță+ promisiune.
Uite, de pildă, când eram copii, părinții ne duceau pe mine și pe soră-mea la bunici în vacanța de vară: o lună la Ploiești, o lună la Bistrița. Din bani economisiți, mama își cumpăra un bibelou. Preferatele ei erau dansatoarele din porțelan numite generic “Balerina”. Când ne aștepta la gară, era nerăbdătoare să ne spună că are o supriză acasă, iar eu și soră-mea credeam că acea supriză ne e adresată. Căutam prin casă cu ochii curioși peste tot, până dădeam de hidoșenie! Aproape de fiecare dată era un bibelou pe care-l uram din tot sufletul și încercam să-i facem viața cât mai scurtă.
Mama ștergea praful de pe ea cu o delicatețe aproape ritualică. Pentru ea, Balerina era frumusețe, grație, liniște. Era o formă de ordine într-o viață plină de responsabilități.
Câți dintre voi ați crescut cu un obiect aparent inutil, dar care ținea casa laolaltă?
Poate că fericirea ei mică era faptul că Balerina nu cădea. Știa că urâm obiectul acela, dar îl și respectam, fiindcă era o preferință a mamei.
Noi am crescut dorindu-ne experiențe. Mama își dorea lucruri care rămân.
Abia târziu am înțeles că fericirea mică nu e despre înghețată. Nici despre bibelouri. E despre atenție:
- o conversație banală cu mama care acum ți se pare prețioasă;
- liniștea dintr-o duminică fără planuri, când dormi, mănânci, apoi picotești ca să te culci după prânz;
- faptul că încă mai poți suna pe cineva și răspunde, sau îți spune că a ajuns cu bine acasă.
Noi căutăm fericiri mari. Dar viața ni le oferă în porții mici. Și, dacă nu suntem atenți, trecem peste ele ca peste resturi de ambalaj.
Astăzi nu mai aștept promisiuni mari. Mă bucur când îmi scânteiază ochii pentru o clipă. Îmi scânteiază, ori de câte ori intră fiul meu pe ușă. Sau când pisica vine să mi se cuibărească duminica în poală și citim amândouă sau ne uităm la un film.
Din când în când, când merg la mama acasă, mă uit la Balerină. E tot acolo. În aceeași piruetă.
Poate că fericirea mică e exact asta: nu spectacolul, ci echilibrul dintr-o rotire care nu se termină.
(pauză)
Știți cum arată o fericire mică?
(pauză)
Arată… exact cât suntem noi dispuși să vedem.