#2-2 CATACOMBELE MEMORIEI
Pentru el, eram „doamna cu ochi verzi, dar cam tristă”.
O dată la 2-3 săptămâni, sâmbăta dimineața, până la întâlnirea cu el îmi înghițeam lacrimile și-mi impuneam să nu am nicio așteptare. Treceam prin aceleași rutine, de fiecare dată: salutarea portarului, binețe recepționistei, așteptatul pe o banchetă de pe hol, până când eram anunțată.
Imediat ce intram pe ușă, privirea îi aluneca înspre colțul din stânga.
Pe vremuri, în sufrageria din splendida-i pensiune avea o mobilă din lemn masiv cu multe sertare și polițe cu cărți cu cotoare frumos ornamentate, cu figurine chinezești veritabile aduse de oaspeții săi de peste mări și oceane. În colțul din stânga, așezate la înlățimea potrivită unui om de statura lui, se aflau câteva jocuri de rummy, o tablă de șah cu incrustații scumpe și câteva pachete de cărți.
Îmi spunea să iau al doilea pachet din raft, deși în cameră era unul singur. În liniște, mă așezam în fața lui și-i zâmbeam. După saluturile și complezențele despre vreme, mă întreba dacă vreau să-mi dau o pasență, iar el să mi-o interpreteze.
Deși avea degetele achilozate și cu greu amesteca pachetul de cărți, privirea-i rătăcea surâzătoare prin grădina pe care și-o imagina în jurul nostru.
Îi urmăream mișcările greoaie și încercam să capăt indicii asupra momentului în care trebuie să prind pachetul cu cărți. Le așezam în 3 rânduri paralele, încercam să mă concentrez asupra modelului și așteptam să apară Mariana cu cana de cacao fierbinte.
Intrată în rutina noastră, Mariana pornise cronometrul de când intrasem în cameră. La 14 min fix, intra cu apa fiartă pe tavă. I-o așeza în dreapta, iar el spunea mereu: „Ia să vedem!”, amușinând aburii.
Cu mâinile în jurul cănii îmi fixa ochii, fruntea, părul, apoi din nou ochii. Întinzându-mi cana, îi cuprindeam mâinile cu vârfurile degetelor, iar el îmi spunea: „Nepoată, ești fata pe care am așteptat-o toată viața mea!”, iar eu îi intindeam fruntea pentru un sărut.
Își lăuda cacaua făcută adesea cu un amărât de ceai, apoi îmi propunea să ne plimbăm prin grădină, să mergem la cascadă ori să ne pregătim de plantat brazii de pe versantul dinspre Tmișul de Sus.
În funcție de aceste detalii, aflam cam câți ani își imagina că am: 6, 8 sau 10.
În verile în care l-am vizitat, la fiecare 2 ani pierduse câte un băiat și o parte din realitate.
Îmi povestea mereu cât de frumos e traseul, ce pregătiri trebuie făcute înainte de a pleca și cu cât respect trebuie tratată natura.
Pe-aici i se-mpăienjeneau privirile, mă fixa curios, apoi văzând cărțile înșirate își amintea de pasență și începea să-mi toarne gogoși despre așezarea vreunui 4 de treflă și a unui 10 de romb care însemnau o călătorie în străinătate.
Acesta era momentul în care asistenta medicală își făcea apariția în salon. O seringă îi strălucea în mână și în timp ce părea că are un dialog cu mine, îl înțepa subtil în braț. Surprins, recunoștea camera sanatoriului, barele de la ferestre, branula, aparatele de monitorizare și cărțile de joc.
Uimit, își ridica ochii înspre mine și ca ieșit din niște catacombe ale memoriei, îi înflorea un zâmbet pe buze: „Nepoată, tu ești fata pe care am așteptat-o toată viața mea!”
Acela era momentul în care-i îmbrățișam gâtul, îi sărutam amintirea părului, iar printre lacrimi îi distingeam glasul: „Mariana, fă un ceai! A venit doamna cea tristă cu ochii verzi!”
Privirea îi rătăcea iar în colțul din stânga, spunându-mi să iau al doilea pachet de cărți și să mă așez la masă. Cercul se relua din urmă cu 40 de minute. Totul era nou pentru el. Un munte de om de 180 de kilograme este acum redus la o pijama împăturită pe colțul patului.
Memoria, dragii mei, memoria celor dragi ne este punct vulnerabil!
Ai spune că e trist când moare un om. Îți spun că e mai trist când el încă trăiește, dar nu mai știe de ce.
Aveți grijă de voi și de cei dragi ai voștri!