#1-4 FUSTĂ SAU PANTALONI?
-„M-ar fi necinstit dacă nu aveam pantalonii fratelui meu!” spunea bunica mea dacă ai fi întrebat-o despre momentul în care armata rusă a intrat în satul lor.
Deghizată în băiat ca să aducă niște lemne dintr-o casă care nu rezistase asaltului rușilor, bunica își pusese pantalonii și șapca unui frate întors invalid din război.
Nu aveau mâncare, nici cartele, era frig și totul le lipsea! Fiecare se descurca așa cum putea, drept urmare după ce ieșeau din adăposturile antiaeriene (adică din beciuri), privirile le rătăceau prin jur, evaluând starea deplorabilă a gospodăriilor din chirpici care aveau ici- colo câteva lemne ca structură de rezistență. Acestea erau dintre cele mai prețioase, fiindcă îți puteai asigura o masă la schimb cu o legăturică de lemne.
Născută și crescută în apropierea Ploieștiului, bunica mea a fost fost singura fata dupa nu mai putin de 7 frati.
Provenita dintr-o familie de negustori greci care au falimentat in apropierea Ploiestiului, bunica mea a purtat stigmatul ghinionului toata viata sa. Toti fratii i-au murit ori i-au ramas invalizi in razboi. Mai mult decat atat: refugiata intre zidurile unei case aparent parasite, a constatat ca nu e singura. Nu mai era imbracata in pantaloni, asa ca s-a maritat cu soldatul cu 8 ani mai mare alaturi de care a innoptat. Nu i-a purtat niciodata pica, convinsa ca aceea i-a fost soarta: la 18 ani era deja buna de maritat si fiind razboi, n-avea prea mult de ales.
Invalid de razboi, bunicul a lasat-o vaduva cu 4 copii cand nici nu implinise 30 de ani. Avea 4 copii și câteva hăinuțe pentru ei.
Despre haine, mereu spunea ca sunt niste “bulendre” pe care oamenii pun prea mare pret. Aici (si arata mereu capul si inima) trebuie sa fie valoros omul!
Anul acesta, in aprilie ar fi implinit o suta de ani. N-ar fi fost constienta de ei, fiindca viata a binecuvantat-o cu pierderea mintilor. Greu ne-a fost noua.
Îmi aduc aminte mereu de ea în vacanțe sau când sunt nemulțumită de ceva din viața mea: ba fiindcă ni s-a blocat centrala termică 2 ore și a scăzut temperatura în casă și cred că tot ghinionul se revarsă asupra noastră. Revenit din oraș, fiul meu îmi împărtășește un gând: “Era atât de multă mizerie în toaleta bărbaților, de parcă fusese un război înăuntru!”. Nu i-am spus niciodată ce a însemnat războiul cu adevărat pentru înaintașii noștri…
De ea îmi e cel mai dor când răsfoiesc o revistă de modă. Admira Neckerman-urile trimise de rudele din Germania și în special se dădea în vânt după doamnele îmbrăcate în pantaloni negri, tip creion. Mă întreba mereu dacă mi-am cumpărat vreodată pantaloni de altă culoare decât închisă și își dorea să trăiască nepoții mai bine, mai modern, mai sănătos decât a făcut-o ea.
De fiecare dată când intru pe ușa unei toalete pentru femei, îmi aduc aminte de eroinele nevăzute din fiecare familie: bunicile și străbunicile noastre. Ele sunt cele sub ochii cărora au înflorit speranțele modernizării timpurilor. Lor, timpul le-a fost scurt. Noi trăim ceea ce nu le era uneori permis să-și imagineze: o femeie să aibă o carieră, să divorțeze dacă se simte abuzată, să fie director, să conducă o mașină, să poarte pantaloni…
Acum 50 de ani, doamnele nu visau la toalete publice.
Acum, pe ușa toaletelor stau siluete anodine, ca atâtea super-femei ale vechimii.
Fiindcă dragii și dragile mele, eu nu văd fustă sau pantaloni în silueta de pe usa toaletelor!
Realitatea arată… așa:
(femeie cu pelerină!)
Trăiți-vă viața, așadar, la intensitate maximă! Fiți un model pentru nepoții, copiii vosțri!
E posibil ca peste 2-3 generații, cineva să vorbească admirativ despre voi și să sublinieze că le-ați rămas atât aici (arăt spre cap), dar mai ales aici ( <3 )!
Faceți-vă memorabile!