#2-3 Investiție pe termen lung (2)
Mărturisesc: în liceu, am fost o TOCILARĂ!
Am luat bac-ul cu cea mai mare medie din clasă, am dat proba de franceză în loc de sport, învățând 4 manuale în loc să dau viteza, rezistența și aruncarea mingii de oină la distanță. Parțial fiindcă a da aceste probe necesita un antrenament perseverent, lucru la care nu excelam, însă parțial, proba la bac am dat-o de dragul ei: al profesoarei de franceză.
Știți cum sunt zânele acelea bune din povești, aproape imateriale, înfășurate în lumină, în șaluri cu broderie complexă, în parfum și eleganță nepământeană?
O zână bună m-a învățat limba franceză pe care credeam că o urăsc, fiindcă în clasele gimnaziale o avusesem la clasă exact concurența: maștera cea insensibilă și neimplicată.
Oricine dintre colegii mei știa că e Camelia Drăghici în școală dacă în zona cancelariei plutea un aer de tuberoze, lăcrămioare și liliac bătut de soare. Oricare dintre colegele mele așteptau încântate ivirea degradeelor de mov, de albastru, de galben sau roșu în care era înfășurată profesoara noastră.
Ora începea la și două minute, cât îi lua să ajungă de la cancelarie în sală, așteptând întârziații de la „toaleta- fumoar” să-și scuture scrumul de pe mâini și să-și clătească gurile. După salutul „Bonjour, mes enfants!” și clasicul „Ca va bien?”, pusul de absențe și verificatul temei, începea magia: întreaga oră deborda de scriitori francezi analizați cu minuțiozitate de… neamț/ francez, cu câteva curiozități strecurate ici, colo, prin punctele esențiale. Veneau la rând ori o carte arătată, o operă de artă, un cântec fredonat (ca atunci când îți cânți singur), o observație amplă a unui tablou, o descriere a unui colț de natură…
La școală am aflat despre ouăle Benedict și când le-am văzut în mâna unui chelner, am preferat să pierd trenul decât să nu le gust. Desigur, aveau gust de… ouă, însă aura de mister care le încojurase, a făcut să merite încă un… bilet de tren, fiindcă „pe vremea mea”, transportul nu era subvenționat masiv. Nu era nici prea scump, că doar de-aia CFR nu e profitabilă, însă mă abat de la subiect!
Așadar, profa noastră de franceză este unul dintre mentorii mei. Cred că v-am mai povestit despre ea și sunt sigură că fiecare a avut în fața clasei măcar o persoană pentru care venea cu drag la școală, indiferent de vârstă!
Cum să vă spun?
Pentru unii, proful ideal e cel care scrie titlul, 3 cuvinte și apoi îi lasă pe elevi să-și facă temele ori să scoată telefoanele și să se joace.
Pentru alții, proful ideal e cel care face proiecte, îi implică în diverse concursuri ori din contră, este cel care lipsește des de la ore.
Pentru mine, profesorul e un MENTOR. Iar un mentor e persoana care-ți este model. Nu e persoana care are toate răspunsurile potrivite la întrebările tale, ci persoana care merge alături de tine, pe drumul dezvoltării.
E posibil să nu progresezi tot timpul, însă mentorul îți pune întrebările potrivite, cu ajutorul cărora descoperi singur răspunsul.
Fiindcă un mentor e specialist în învățare, în educație, în devenirea ta.
Iar investiția cea mai bună este în EDUCAȚIE. Învățând pe tot parcursul vieții, devii o persoană șlefuită, interesantă, o inspirație pentru alții.
Un mentor stabilește o relație de încredere între el și persoana pe care o mentorează. Admirându-ți mentorul, aspiri să îi fii asemenea, așadar îți setezi un scop și cu sprijin îl vei atinge.
Dar un mentor nu poate străbate drumul în locul tău, ci alături de tine: explicându-ti, îndrumându-te, însoțindu-te, educându-te.
Odată ce te lași îndrumat, odată ce accepți că educația continuă este un scop al întregii tale vieți, abia atunci înțelegi că investind în tine însuți, aceasta va fi cea mai potrivită investiție pe termen lung!