Cui îmi încredințez copilul?

Tuesday, 10 November 2015 | Posted in personal |

După tragedia de la clubul acela bucureștean, mi-a venit într-o dimineață ideea că fiul meu nu prea are cui să rămână, în cazul în care mie și tatălui lui ni s-ar întâmpla ceva.

Probabil că Protecția Copilului ar vrea să-l încredințeze bunicilor, mătușilor și întregului sobor de rude, însă, din punctul meu de vedere, consider că i-ar fi mult mai bine în alt mediu: dacă ni s-ar întâmpla ceva, aș vrea ca fiul meu să fie încredințat spre creștere nașilor noștri de cununie. Înaintea lor erau pe listă nașii de botez ai odorului, dar fiindcă nașa lui a decedat….

Nu l-aș încredința părinților mei sau ai soțului, pentru că ei încă mai au de crescut pe fiecare dintre surorile noastre și, în fond, ei au nepoți numai cu numele. Deși a fost primul nepot în familie, interesul pentru el s-a stins ușor și neașteptat de rapid. Locul i l-au luat surorile noastre, gospodăriile, porcii înjunghiați fix la mijlocul lui decembrie (servind drept scuză de a nu participa la aniversare), serialele teve și emisiunile de scandal de la ora 5…

Facem parte dintr-o generație ai căror părinți aveau minim 2 copii; o dată ce copilul mare și-a găsit un serviciu, interesul părinților noștri a fost ocrotirea fraților mai mici. Și așa de bine i-au ocrotit, încât nu au taiat cordonul ombilical nici la 30 de ani, au creat o dependență întreținută cu șantaj sentimental (bilateral, să ne înțelegem). Părinții noștri au deventi sclavii mezinilor, iar frații noștri mai mici s-au trezit că au la cherem niște oameni care spală, calcă, le curăță casele, le dau bani de întreținere, de țigări și de club.

În calitate de soră mai mare, am considerat că părinții mei ar trebui să aibă viața lor și că logic ar fi să-și împartă timpul liber între nepoți, însă părinții noștri nu căpătau zile libere, pentru că întotdeauna frații mai mici au probleme mult mai mari de rezolvat, care necesită prezența întregului sat adunat în jurul lor.

Partea bună e că cei lăsați singuri au devenit independenți, baletând între serviciu, spălat- călcat- aspirat, prieteni și evenimente, făcând alegeri și împărțindu-și timpul, bugetul, dragostea.

Nu ne-a fost usor, dar privesc în urmă după aproape 10 ani de independență și sunt mulțumită: mi-am crescut copilul implicându-l în mod direct pe tatăl lui. Tatăl meu nu a fost așa de mult implicat pe cât este soțul meu: a dus copilul la grădiniță și la școală, l-a luat de la înot, a participat la serbări, a preparat lapte și a pus termometrul, l-a dus la doctor și l-a îmbrățișat fără motiv cel puțin o dată pe zi!

Avem o casă pe care ne-am cumpărat-o din munca noastră (desigur, mai mult a soțului meu), avem exercițiul de a plăti facturi, de a planifica bugetul pe care-l avem disponibil, ne gândim întâi la economii și la lucrurile pe care vrem să le facem pe termen lung și abia după aceea deschidem portofelele pentru dorințele imediate.

În general, frații mai mari au avut mult de cântărit, au renunțat la propriile dorințe în favoarea fraților mai mici, și asta iar a fost un bun exercițiu: pe mine chiar m-a ajutat să fac diferențierea între nevoie și dorință. Trăgând linie, nu-mi pare prea rău. Da, încă mai am frustrări că la 18 ani am primit cadou un vas yena pentru bucătăria maica-mii, în schimb soră-mea și-a dorit un telefon mobil (pe care l-a primit, normal)… Îmi pare rău însă că părinții noștri nu apreciază corect independența noastră, ci o numesc încăpățânare! Și-mi pare rău că nu ne consideră adulți, deși oameni mai tineri ca mine au ieșit în stradă, strigându-și nemulțumirile, lunâd decizii pentru noi toți!

Recapitulând: generația părinților mei nu este una în măsură să-mi crească fiul.

Nu o consider depășită, dar e cam buimăcită de realitatea în care trăim. Părinții mei nu ar înțelege că nepotul lor are nevoie de internet la vârste mai mici de 10 ani, însă cei de-o generație cu mine știu că trebuie să ne creștem copiii în directă legătură cu realitățile timpurilor lor.

Eu nu vreau să fac sacrificii de dragul copilului meu și să-l învinovățesc apoi! Eu vreau să am momentele mele de egoism, de liniște, de afecțiune, vreau să văd singură un spectacol, să citesc 10 pagini sâmbătă, vreau să frec menta pe facebook sau să croșetez, pentru că lucrurile astea îmi dau mie o stare de bine pe care copilul meu o înțelege ca fericire. Eu vreau să fiu fericită pentru ca fiul meu sa învețe că fericirea e normală și că are dreptul de a fi așa!