Gramada cere… motz!
Era un joc al baietilor: “Gramada cere varf!” care m-a inspirat in exclamatia asta.
O folosesc de fiecare data cand bebelusul nostru vine in sistem accelerat de tarat sau mers de-a busilea ori de cate ori eu si taica-su suntem in pat, alaturi de el. Se intampla uneori (ca la maimutici) sa ma despaducheze (in varianta care se refera la cosuri- acnee, varianta “chinuiala”, nu cea de socializare), asa ca bebelusul se intrerupe din joaca lui si inainteaza spre noi. De curand se agata de hainele noastre, isi face vant cu manutele, cu piciorusele, se ridica in genunchi si se trage cu putere in sus, in incercarea de a fi el motzul gramezii noastre familiale!
Da, sunt momentele noastre de iubire impartasita in familie, e fericire care iese prin toti porii membrilor ei, iar bebelusul este “motzul” incununarii (daca o exista asa ceva). E momentul nostru Kodak si desi nu l-a imortalizat inca nimeni pe vreun aparat, se intampla aproape zilnic: mami si tati se pupa, iar bebelusul care pana atunci molfaia vreo coada de tigru, una de suzeta (pentru ca tetina e pentru bebelusii fara imaginatie) sau orice snurulet gasit prin pat, ajunge la noi mai repede decat ajung masinile de curse de la 0 la 100 km/ ora.
Vine, analizeaza intai care si cum e asezat, apoi infige o mana in tricou, se ridica in genunchi si in cele din urma se batzaie spre noi, apoi se arunca orbeste (cum se aruncau dacii in lanci) stiind ca-l prinde cineva si-l pune intre noi.
Urmeaza repriza de pupat simultan pe ambii obrajori/ gat/ gusa (fiecare ce prinde), mozoleala lui care ne intoarce pupicii, si uite-asa avem in fata ochilor mintii un tablou de familie fericita! La sfarsit se lasa ci gadilaturi, pupici- ventuza si admirarea Odraslei-Neasemuit-de-Mirobolanta! (Da, citesc “Shogun”, ca nu l-am citit cand trebuia!)