Cand va bate vantul peste parul tau…
Sa-ti aduci aminte de numele meu!
(Gigel)
Asa scriam noi cand eram mai mititele in caitele alea super secrete- oracolele! Alea care incepeau cu “sa facem cunostinta!”(- aci iti treceai numele) cu unic scop pentru a ajunge la intrebarea: “Iubiti? pe cine?” (-aci trebuia sa scrii “gigel”, “ioana” sau printu’ misterios la care visai cu ochii deschisi ca o sa te aleaga la “Flori, fete…” si ca o sa te pupe cand iti soptea dulce la ureche alegerea lui in materie de masini, actori si mancaruri preferate.
Mda! Mi-am adus aminte de jocurile astea desfasurate de obicei vara, pe seara, cand ne strangeam toti copiii satului in fata casei unuia si frematam de hormoni preadolescentini. Mi-am adus aminte de bucuria de a fi copil in momentul in care m-am asezat pe scaun un balcon cu bebelusul din dotare in brate si ne-am uitat cum batea vantul in pomi: intai in teiul din dreapta, cu frunze galben- verzui parfumate si bobite ramase din florile de mai; ajunge in tepii castanelor verde- prazuliu, umflate de ploile cazute de curand, cu frunze palmate si lucioase; trece vantul apoi si prin merisorul din dreptul geamului nostru- un copacel verde cu irizatii bordo- mici merisoare salbatice, dar dese; ajunge apoi in corcodusul din fata balconului: ce minunatie de copacel cu frunze mici, dese, crengute subtirele aplecate spre pamant de greutatea fructelor galben- aurii: multe, dulci si perfect rotunde, ca niste sfere de chihlimbar.
Bebelusul meu era fascinat atat de vantul care-i sufla caldut in fata, cat si de miscarea crengilor, a frunzelor, de soapta vantului strecurat printre fructe. Ii las amintire poze cu balconul nostru inverzit de gradina din fata blocului. Pana cand va creste el de varsta mea, sigur gradina se va fi transformat in parcare sau terenul vreunei vile de manelist care prajeste micii in curte, dupa ce v fi eutanasiat toti copacii, ca sa-si faca loc de viraje pentru mercedes si motocicleta corcodelului din dotare.