Azi am invatat ceva bun pentru viitorul copilului meu
Stand pe holurile spitalului, azi am avut revelatia saptamanii: nu vreau sa fiu ca mamele pe care le-am vazut in sala de asteptare! Cateva exemple pentru ca atunci cand o sa devin neglijenta, sotul o sa-mi dea una peste ceafa, o sa ma trimita cu nasu’ in “lactoc” sa recitesc ce am scris acu’:
– mama pitzipoanca: bluzita mai mult mulata, cu decolteu generos, ochelari de soare pe cap (desi afara era mai degraba innorat decat insorit), pantofiori cu toc asortati cu funditele de pe bluzita, pantaloni negri mulati- eventual vreo marime- doua mai mici, ca sa-i intre bine in pasarica, sa fie atractia barbatilor de trotuar la venire si la plecare, geanta asezata neglijent pe antebrat, neaparat accesorizata cu inele multe si de prost- gust, cercei mari, lantz gros de aur si vreo bratara de picior; copilul ei: neaparat costum de “blugi”, tricou scos din pantaloni de atata alergatura pe holuri, freza “cu tzepi” eventual in culori, poate avea sichica daca e baietel si vreun cercel in ureche sau hainute roooooooooz cu multe dantelute si fundite daca e fetita. Sigur, fiind un oras de provincie, hainutele copilului nu erau alea mai bune, cu ceva etichete mari, scoase la vedere, dar cred ca in Bucuresti sigur as intalni asa ceva!
– mama aspiranta la titlul de piztipoanca: blugi mulati (sau trening, dupa posibilitati), geanta mare in care e juma’ de sifonier si toata trusa de machiaj (pentru improspatarea lui, daca e vreun mic accident), 2-3 telefoane care sa sune si simultan, daca se poate (prietena cea mai buna, mama, soacra si cordacu’ verifica ce fac minunea si plodul). Nu are asa multe lantzuri si inele pentru ca nu-si permite, cerceii nu-s asa masivi, nici pandantivele, dar figurile si aerele sunt la locul lor: in cap! Copilul ei: hainute neaparat “D si G” sau “Armani”, “GianFrancoFere”(- simulacru, evident!), el e cel care striga cel mai tare, atragand atentia asupra lui, dar si asupra mamei, care aparent incearca sa-l linisteasca, apoi se duce la geam sa fumeze.
– mama boema: patalon negru bufant cu talie joasa, bluza usor larguta, in stil: “am aruncat ceva pe mine si am plecat cu copilul la doctor”, eventual casti in urechi si asculta muzica. Copilul ei: hainute retro, sepcuta sau palariuta, o masinuta in mana pe care o izbeste regulat de peretii vreunui stalp.
– mama corporatista: imbracata in fusta sau pantalon si taior, o camasa casual si pantofi cu toc mic; in generala e o aparitie placuta, insa comportamentul o da de gol: vorbeste oarecum in soapta la telefon, ii spune colegei ca va intarzia si ii cere sa incheie ea contractele sau sa stabileasca intalnirile cu clientii, tinandu-i locul; desigur, acest “in soapta” e destul de bine studiat incat sa auda mai multa lume cat de importanta e ea si cum firma s-ar face praf daca nu ar rezolva ea lucrurile chiar si prin telefon! Mai asteapta putin, apoi da ea telefon colegei si-i mai da un detaliu- doua despre lucrurile pe care le are de facut; copilul ei: hainute curate, in culori oarecum neutre. Si el alearga si face galagie, striga, cade, urca si coboara scari, caci mami e adesea ocupata acasa cu dosare, nu-i interzice mai nimic, preferand sa lucreze, decat sa stea cu gura pe el.
– mama muncitoare: haine obisnuite, curate: un pantalon clasic negru (ca “negrul subtiaza” kilele in plus), pantofii aia buni de acum vreo 3 ani (sunt ei un pic mia scalciati, da’ inca merg!), un pulover tricotat, o plasa in mana, ca sa treaca de la spital si prin piata, pentru cumparaturi (asta in cazul in care nu a facut deja piata si e cu sacosele dupa ea). Spre deosebire de celelalte mame, nu vorbeste la telefon, nu gesticuleaza si nici nu incearca sa atraga atentia asupra ei. Copilul ei: sta cuminte si resemnat langa ea, dar se uita cu coada ochiului la ceilalti copii care alearga, sar si fac zgomot, dorindu-si sa se joace cu ei, chiar daca joaca asta inseamna urlete, zbierete si 2-3 pasi de alergat (atat, ca sunt mici coridoarele spitalelor).
– mama minoritara (ca sa nu ii spun tiganca): are 2-3 fuste inflorate, infoiate, lungi si de o culoare cam indoielnica, batic rosu inflorat (alte flori decat pe fusta, da’ e in acelasi registru, deci se potrivesc), saboti gasiti cine stie pe unde sau ceva papuci, neaparat o bluza galben intens si oricand pregatita sa pescuiasca ceva, daca nu pescuise ceva bani in parcarea spitalului, de la vreo femeie miloasa, vazand-o cu copilul in brate. Copilul ei (sau mai bine ar fi spus: copiii ei): hainute murdare, gaurite, nepeticite (nu am vazut vreodata vreo tiganca cosand!), au fete murdare, manute murdare, o bucata de paine in mana (ca da bine la imagine- inspira mila celor de hainele carora se agata cand cersesc vreun banut), iar cel mic e mereu intr-o banduliera, dormind. A-propos de asta: nu stiu cum naiba copiii femeilor astora dorm tot timpul! Al meu al naibii sa fie daca doarme cand vreau eu! Mereu chiraie, plange, e sacait sau are chef de joaca, da’ nu doarme la comanda!
– bunicuta: nu intra in categoria mamelor, dar le suplineste cu succes: haine de acum 20-30 ani, pantofi la fel, un cos sau o plasa pentru piata; are neaparat o banana sau un sandvis pentru copil, stiind ca o sa dureze destul de mult asteptarea, il dadaceste si-l tine langa ea sub pretextul: “Ce facem daca trebuie sa intram la doctor si tu nu esti aici? Mai stam o data la coada? Stai cuminte langa bunica si ai rabdare!”; copilul: neaparat fular/ esarfa la gat (bunicilor li se pare mereu ca nepoteilor le este frig), caciulita sau bonetica tricotata de mamaia, chiar si un pulover sau o bluzita facute de mana ei, hainute adecvate anotimpului si momentului zilei, dar mai multe decat normal; copilasul sta cuminte si uita sa respire vazand distractia celorlalti, inghite constiincios fructul sau sandvisul oferit, o tine pe buni de mana si isi doreste sa mearga in parc dupa ce pleaca de la doctor.
– tatal: vizibil nervos, s-a invoit de la serviciu ca sa vina cu copilul la doctor, nu are rabdare si pufneste pe nas la fiecare 5 minute; de obicei lasa copilul sa se joace, dar ii pune in vedere sa nu alerge, ca transpira; tot de obicei, daca vine el cu copilul la doctor, inseamna ca mama l-a imbracat si l-a pregatit, dandu-i si vreo jucarie la el, ca sa nu se pictiseasca. In general, am vazut ca taticii sunt cam pierduti in spatiu cand le vine randul sa inlocuiasca mama sau bona, dar se resemneaza si-si imagineaza probabil o partida de box cu nevasta diseara. Uneori renunta sa stea la rand si pleaca acasa, sarcina transferandu-i-o nevestei care va trebui sa revina in alta zi sau dupa-amiaza, invoindu-se si ea de la serviciu. Copilul: obisnuit imbracat (daca l-a pregatit mama) sau din contra: parul fetitelor e neingrijit (i-a facut codite fara sa-l pieptene), are o bluza verde, pantalon roz si pulover rosu, pantofiori albastri, dar are o papusa sau o masinuta cu care sa-si ocupe timpul. De obicei, daca stau pe scaun, tatii citesc un ziar sportiv sau se uita pierduti la vreun televizor care ruleaza aceleasi reclame idioate la medicamente. Desigur, nu vor intelege mia nimic si nu prea vor da importanta explicatiilor doctorului, la ei totul reducandu-se la: “E bine!” sau “Nu e bine, tre’ sa te duci tu data viitoare!”
Buuuuun! revenind la titlu: azi am invatat sa nu fiu ca vreuna din mamele astea: toate venisera la doctor avand in primul rand grija de aspectul lor fizic si abia pe urma de copil. Si pentru ca deja erau in intarziere pana au intins fardul, pudra, rimelul, conturul, rujul si alte chestii pe mocanetz, au pus niste hainute pe bietii copii si… hai la doctor!
Nici una nu luase o jucarie (asta daca nu era copilul destul de maricel ca sa-si manifeste el preferinta pentru vreo masinuta/ papusica/ ursulet), nici una nu lua in calcul ca bebelusii dormeau in carucioare: toate erau preocupate sa stea picior peste picior, plangandu-se una alteia ca se avanseaza greu, ca “doctorii astia nu-si fac meseria fara sa dai spaga!” si neglijandu-si copiii. Am vazut azi vreo 5-6 copii cazand, alergand si facand zgomot pe coridoarele unui spital in care se interneaza copiii bolnavi, iar mamicile erau preocupate sa calculeze daca pana vine randul lor ar avea timp de o tigara.
Chiar nu as vrea sa devin victima hormonilor si desi sunt sigura ca la un moment dat urletele lui ma vor lasa rece, macar in sala de asteptare a unui spital, in tren sau in autobuz nu am sa-l las sa faca ce vrea el. Evident, copiii se plictisesc repede si incep sa se agite, sa planga si sa faca tot felul de prostii, insa nu l-as lasa sa tranteasca de toti peretii usile, sa faca schimb de suzete cu alt copil, sa stearga pe jos cu hainutele si apoi cu manutele pe care o sa si le puna la ochi sau in gurita, sa se invarteasca de bezmetici in jurul unui stalp pana dau cap in cap sau ametesc si se lovesc, sa se tranteasca pe jos de nervi si sa urle din toti rarunchii, iar eu sa privesc siderata si plina de resemnare cum propriul copil isi demonstreaza in public proasta crestere!
P.S.: nu le-am intalnit pe toate azi, ci mi-am adus aminte de ele si din experiente anterioare de stat pe holurile spitalelor sau altor institutii.