Multumim pentru ca fumati!
AM vazut un film care m-a pornit!Asta era titlul; subiectul: un nene bun de gura se angajeaza la o companie de tutun pentru a convinge prin diverse strategii ca fumatul nu face chiar rau organismului. Si chiar daca ar face, nu e 100% ca bolile de plamani sunt datorate fumului de tigara, ci unui conglomerat de factori. Chestia de capatai a fost la final: pledeaza el si in sala e si fiul, iar presedintele comisiei care vroia sa puna un desen morbid pe pachetele de tigari il intreaba daca si-ar incuraja propria progenitura sa fumeze. Raspunsul: l-ar lasa sa aleaga! I-ar prezenta cele doua fete ale fumatului, i-ar arata statistici, dar daca baiatul ar alege ca la majorat sa fumeze, el i-ar cumpara primul pachet de tigari, respectandu=i decizia.
Asta cu respectatul deciziilor ma doare pe mine! La asta vroiam sa ajung.
Sigur ca ar fi trebuit sa ascult sfatul bombonului meu si sa nu-mi mai bag rudele in seama, mai ales in apropierea unor evenimente importante! Una dintre rude imi spune ca prenumele alese nu sunt pe placul ei. Nu pot fi obraznica sa-i spun ca eu port un copil 40 de saptamani in mine, adica am cel putin 20 de kg in plus si ea, tanara si usuratica imi spune ca nu-i place prenumele copilului. E alegerea mea ce nume sa-i dau!
Copilul isi va putea schimba prenumele daca legea ii va permite chestia asta! E adevarat ca nu noi ne alegem parintii si nu noi alegem sa venim pe lume. Din punctul asta de vedere nu am ce le reprosa parintilor mei. Insa le reprosez tendinta de control. Dar sa terminam cu asta cu numele!
Pentru Dumnezeu! In cateva ore aduc pe lume o fiinta, iar tu imi spui ca nu-ti place ce nume am ales! E aceeasi fiinta cu antecedente in ceea ce priveste locatia nuntii- tot cu cateva zile inainte si-a exprimat dezgustul si superioritatea.
Alta ma face sa ma simt vinovata ca am plecat de la sanul ei hranitor, ca am fugit cat mai departe si ca ea nu poate sta linistita, stiind dinainte ca poate voi avea probleme si ca nasterea nu e chiar o joaca de copii, ci fiind un eveniment foarte important, trebuie trait si experimentat impreuna cu tot tribul!
Adica la fel: nu-mi respecta decizia pe care am luat-o! Vreau sa locuiesc in Patagonia, iar ea imi spune ca ii rapesc bucuria de a deveni bunica. Adica eu sunt egoista, iar ea, in altruismul ei vrea sa aiba grija de mine si sa ma asasineze cu sfaturi utile despre ingrijirea copiilor. Chiar daca sfaturile si experienta proprie sunt expirate de vreo 30 de ani.
Eu am simtit ca asa vom fi o familie si ca experienta asta departe de clan ne va apropia ca si indivizi. Cred ca daca tinerilor le sunt respectate deciziile, vor deveni mai independenti si mai maturi in gandire. Nu am nevoie de aprobarea fiecarui pas, nu am nevoie de experienta lor, pentru ca sunt un om modern care are ceva acces la informatie si care s-a documentat. Stiu cel putin teoretic sa-mi infas copilul, sa-i fac baie, stiu si cum trebuie sa-l alaptez, sa-l culc, sa-l imbrac ori sa-i desfund nasul. Nu am trait chestia asta inca, dar nici nunta nu am facut-o de o mie de ori si totusi a fost mai mare agitatia si consumul de nervi decat evenimentul in sine. La fel si cununia, la fel va fi si nasterea: e un eveniment cu o incarcatura emotionala, dar daca te detasezi un pic si-l analizezi, descoperi cat de simplu si banal e totul!
Ca si copil, nu am nevoie de mama sau tata sa-mi spuna sa dau la liceul x sau la facultatea y, pentru ca ei sunt subiectivi si in general vor sa implineasca prin mine propriile ambitii. E mult mai util sfatul unui profesor care m-a examinat un an la rand, care mi-a urmarit evolutia si care-mi va spune: “Nu incerca la liceul x, pentru ca nu vei avea sanse. Cel mai bine ar fi sa incerci o cariera in domeniul….”
Parintii vor sa urmezi o cariera la moda, eventual ceva banos, fara a tine cont de aptitudinile copiilor. La fel e si cu intrebarea: “Copilul tau va fi fotbalist sau cantaret?”. Daca intrebi un artist, sigur va vrea sa-si instruiasca progenitura sa-i continue munca; la fel si fotbalistul: stiu ei oameni, au contacte, au usi deschise. |Dorinta copilului devine doar un detaliu, de cele mai multe ori insignifiant.
La fel si cu mult-trambitata nastere a mea: inteleg ca ea a avut parte de o experienta nefericita, dar acum 30 de ani nu existau ecografii, medicina era inca inapoiata, sistemul politic nu dadea voie sa se faca cezariene si s-a chinuit cu mine, strigand dupa ajutorul cerului. Si totusi eu voi face o operatie! Exista anestezice, exista calmante, exista doctori, oameni pentru care aducerea pe lume a unor copii nu e un miracol, ci o sarcina de serviciu, facand asta zilnic si chiar cred ca daca sunt ascultatoare si politicoasa, totul va fi bine.
Am un sentiment de culpabilizare: le-am rapit bunicilor bucuria de a-si vedea primul nepot, dar stiu si ca nu e totul ca in filme. Realitatea e alta, mai putin siropoasa (nici cand m-a cerut de nevasta nu a fost ca in filme, nici cand l-am anuntat ca va avea un copil nu a fost ca in filme, nici la cununie nu a fost, nici la nunta si cred ca nici nasterea nu va fi ca in filme: e un spital, ei fac ce stiu sa faca, eu astept sa treaca perioada de tintuire la pat si pe urma va trebui sa-mi infrang temerile si sa realizez ca am responsabilitatea unei vieti. Pana cand nu imi voi tine copilul in brate, nu am cum sa inteleg cum pot trai acest sentiment!
Ok, am mai indulcit diatriba culpabilizarii parintilor! In gandul meu era un suvoi de argumente, un torent de acuzatii, insa chestia asta cu nervii cred ca elibereaza ceva substante in corp si bombonelului mic nu-i plac, pentru ca e un pic agitat. Nu-l voi stresa sa manance, nici nu-l voi impinge de la spate sa se faca violonist daca el va vrea sa bata mingea in parc sau sa se faca politician. Eu sper ca voi fi un parinte modern care-i va lasa copilului libertatea de a-si alege drumul si-l va sfatui doar in cazul in care el imi va cere parerea.
In rest, mi-ar placea ca hotararile pe care le iau in legatura cu viata sau cariera mea sa fie acceptate si nu intoarse pe toate partile. Eu sunt entuziasmata sa plec in Uganda, iar parintii imi pun bete in roate. Eu vreau sa ma fac astronaut, iar parintii imi taie sperantele si ma dau la o scoala de balet. Controlul lor asupra vietii mele e inacceptabil! De ce trebuie sa fie mama, tata si tot neamul langa tine si in spatele tau tot timpul? De ce nu pot accepta ca dupa o anumita varsta suntem oameni maturi, ca suntem individualitati la fel ca si ei si ca vrem sa ne traim visurile in cu totul alt fel?
Facand tot timpul teoria asta ieftina a sentimentalismelor rapite nu fac decat sa ma indeparteze. Santajandu-ma ca am plecat de la pieptul ei ma va alunga si mai departe. Cerandu-mi tot felul de raspunsuri fixe (de genul: “Nici macar nu mi-ai spus ca vrei sa venim la voi de Craciun, sa va vedem si sa ne vedem propriul nepot!”) nu face decat sa demonizeze ideea de sarbatoare si sa imi rapeasca bucuria de a ne cunoaste noi trei ca si familie, de a ne acomoda cu noul statut si de a ne apropia, pentru ca sunt legaturi care trebuie stabilite pentru tot restul vietii.
Daca va citi chestia asta vreodata, nu va intelege decat ca sunt incapatanata si ca nu vreau sa-si cunoasca nepotul. Realitatea e ca sunt un pic infricosata de noul statut- a fost 9 luni in burtica, nu m-a incomodat si nici nu a trebuit sa-i port de grija; am fost tot doar noi doi, ca iubitii plecati in vacanta. De maine vom fi 3 si trebuie sa ma acomodez cu un strain intrat in viata mea. Iar pe acest strain inca nu-l percep decat ca atare- legaturile sentimentale probabil ca se vor sedimenta in timp, insa nu le-am descoperit inca! Vreau sa descopar un sentiment, o senzatie, o apropiere de creatura asta si abia apoi vreau sa impartasesc totul cu familia, cu rudele si cu alti oameni! Cer prea mult daca le spun sa aiba rabdare si sa ma lase sa ma lamuresc un pic?
Vreau sa descopar singura, vreau sa inteleg ce simt fara a mi se explica ce ar trebui sa simt. Vreau sa simt ca minunea aia din bratele mele este copilul meu si nu sa fie doar o asociere de substantiv cu un pronume posesiv, asa cum e acum. Probabil ca instinctele materne inca nu s-au dezvoltat complet, desi in cazul nepotilor sau al copiilor mici am simtit un fel de bucurie o tendinta de a-i proteja, ca si cand ar fi puiuti. Dar e vorba aici de propriul copil- legatura emotionala se va stabili abia cand il voi vedea, abia cand imi va fi pus la piept si abia cand imi va trece depresia asta!
Pana atunci va trebui sa treaca de la statutul de obiect- surpriza din pantece la bucatica de carne, oase si sange plus tipete, urlete si alte chestii mai putin placute din bratele asistentei, ale lui taica-su ori din bratele mele. Acum ii inteleg pe barbati de ce sunt atat de detasati: eu insami experimentez detasarea asta si poate peste ceva timp mi se va parea ca n-am gandit ori ca am fost cruda, dar acum e pentru mine ca si cum as incerca sa-i explic unui orb din nastere cum e culoarea bordo!