#2-3 Investiție pe termen lung
(un discurs de nivel II- introducere în mentorare)
Mărturisesc: în liceu, am fost o TOCILARĂ!
Am luat bac-ul cu cea mai mare medie din clasă, am dat proba de franceză în loc de sport, învățând 4 manuale în loc să dau viteza, rezistența și aruncarea mingii de oină la distanță. Parțial fiindcă a da aceste probe necesita un antrenament perseverent, lucru la care nu excelam, însă parțial, proba la bac am dat-o de dragul ei: al profesoarei de franceză.
Știți cum sunt zânele acelea bune din povești, aproape imateriale, înfășurate în lumină, în șaluri cu broderie complexă, în parfum și eleganță nepământeană?
O zână bună m-a învățat limba franceză pe care credeam că o urăsc, fiindcă în clasele gimnaziale o avusesem la clasă exact concurența: maștera cea insensibilă și neimplicată.
Oricine dintre colegii mei știa că e Camelia Drăghici în școală dacă în zona cancelariei plutea un aer de tuberoze, lăcrămioare și liliac bătut de soare. Oricare dintre colegele mele așteptau încântate ivirea degradeelor de mov, de albastru, de galben sau roșu în care era înfășurată profesoara noastră.
Ora începea la și două minute, cât îi lua să ajungă de la cancelarie în sală, așteptând întârziații de la „toaleta- fumoar” să-și scuture scrumul de pe mâini și să-și clătească gurile. După salutul „Bonjour, mes enfants!” și clasicul „Ca va bien?”, pusul de absențe și verificatul temei, începea magia: întreaga oră deborda de scriitori francezi analizați cu minuțiozitate de… neamț/ francez, cu câteva curiozități strecurate ici, colo, prin punctele esențiale. Veneau la rând ori o carte arătată, o operă de artă, un cântec fredonat (ca atunci când îți cânți singur), o observație amplă a unui tablou, o descriere a unui colț de natură…
La școală am aflat despre ouăle Benedict și când le-am văzut în mâna unui chelner, am preferat să pierd trenul decât să nu le gust. Desigur, aveau gust de… ouă, însă aura de mister care le încojurase, a făcut să merite încă un… bilet de tren, fiindcă „pe vremea mea”, transportul nu era subvenționat masiv. Nu era nici prea scump, că doar de-aia CFR nu e profitabilă, însă mă abat de la subiect!
Așadar, profa noastră de franceză este unul dintre mentorii mei. Cred că v-am mai povestit despre ea și sunt sigură că fiecare a avut în fața clasei măcar o persoană pentru care venea cu drag la școală, indiferent de vârstă!
Cum să vă spun?
Pentru unii, proful ideal e cel care scrie titlul, 3 cuvinte și apoi îi lasă pe elevi să-și facă temele ori să scoată telefoanele și să se joace.
Pentru alții, proful ideal e cel care face proiecte, îi implică în diverse concursuri ori din contră, este cel care lipsește des de la ore.
Pentru mine, mentorul e cel care-mi explică de ce-mi place să fac efortul de a învăța o limbă de circulație minoră, la ce-mi folosește dacă știu să analizez un Caravaggio, un Țuculescu sau un Grigorescu, de ce trebuie să rescriu eseul a IV-a oară și de ce e bine să învăț poezii „de copii” din revistele de benzi desenate cu Pif et Hercule!
Bine, bine, sunteți simpatici, asă că am să vă spun un secret!
Ok, mentorul meu nu era chiar ideal, fiindcă în plin sezon de trandafirași, ciocolățele și declarații siropoase de dragoste ne-a spus că ea consideră că și căsătoria e un fel de… afacere! Un loz în plic: uneori ai noroc, uneori pierzi. Uneori investești sentimente, vii cu pasiunea și cu implicarea totală, iar consortul răspunde sau nu la fel. Căsătoria e un fel de job full time din care scapi doar cu avocați, cu plâns, cu nervi și cu… dezamăgire.
Of, profa de franceză era divorțată!
Diva pe care o așezasem pe un piedestral și-a ciobit aura. Oh, merde! La 18- 19 ani aveam impresia că divorțatele și-au ratat viața. Acum sunt sigură că viața are multe, multe aspecte și e important să nu judeci înainte de a fi în papucii cuiva. De fapt… nici atunci! Viața m-a învățat să nu mai judec pe nimeni, chiar dacă suntem tentați să lipim etichete.
Și, iată-mă acum, după atâția ani, în fața voastră, încercând să demonstrez că profesoara mea de franceză a avut dreptate: totul în viață se poate construi ca un eseu.
Ai o idee principală. O dezvolți. Aduci argumente. Tai ce e în plus. Rescrii. Uneori de patru ori. Iar dacă tot nu iese bine, schimbi introducerea și speri că nimeni nu observă.
În cazul meu, eseul vieții a avut și câteva fraze prost formulate, niște paranteze cam lungi, multe digresiuni — după cum ați putut observa — și, din fericire, un soț pe care încă reușesc să-l conving că a tras lozul câștigător.
Așa că, dragă doamnă profesoară, dacă mă auziți de undeva, să știți că v-am ascultat lecțiile. Poate nu chiar pe toate. Dar destule cât să învăț să-mi argumentez ideile, să-mi susțin punctul de vedere și, mai ales, să-i explic soțului meu, de fiecare dată când e nevoie, de ce căsătoria noastră nu este deloc o afacere.
Este, evident, un investissement à long terme.
Și să știți că până acum… încă nu și-a cerut banii înapoi.