Terapia regresivă (considerații personale)
Una dintre provocările majore care vine odată cu acceptarea rolului de VPE este aceea că în cazul în care nu prea sunt colegii dispuși să fie moderatori, trebuie să iei acest rol pentru a nu se crea situații neplăcute.
Observând de-a lungul timpului că rolul de moderator se ocupă cel mai greu, mi-am imaginat că se va ajunge în această situație. (Lorena ar putea spune, probabil că dacă am gândit-o, am atras-o! Altcineva ar putea spune că dacă au existat precedente, șansa să se repete e chiar mare!)
Iată-ne în această situație!
Față de trecut, acum am ceva în plus: la „notițe” mi-am scris câteva subiecte despre care aș putea vorbi fiindcă ar putea suscita interes. Am verificat rețeta deunăzi când, vorbind cu o persoană despre terapii, am povestit despre o experiență pe care am avut-o recent: TERAPIA REGRESIVĂ. Vorbind deja despre acest lucru, am avut momente de „A-ha!”, dar și de „Oare ce-o fi fost în mintea mea?”
Dar, să încep cu începutul!
Mă confrunt cu o neputință. Am conștientizat-o. Știu că e o neputință învățată, exersată, victimizatoare, dar care izvorăște din faptul că mental nu sunt pregătită să accept că e o bagatelă. Gardurile mi le înalț singură. Conștientizez că le construiesc, dar îmi e mai comod să consider că nu sunt pregătită să abandonez ipostaza aceasta, deși nu-s așa multe beneficii.
Am cerut ajutor. De fapt, am pus „în cui” acest ajutor timp de un an. N-am făcut nimic pe tema dureroasă timp de un an, așa că vara aceasta mi-am luat inima în dinți și am cerut ajutor terapeutic. Un specialist în terapia regresivă.
Ce-i asta, veți întreba?
E ca în filme, am să vă răspund! Mergi la un cabinet psihologic, ai o întrevedere usturătoare la buzunar: 400 lei ședința, 90 min. Terapeutul te invită să te întinzi pe o saltea gonflabilă, să închizi ochii și te ghidează să te relaxezi.
E ceea ce aș numi „vizualizare creativă”: imagineaza-ti cel mai relaxant loc în care te simți cel mai în siguranță; relaxează-ți pielea capului, frunte, urechile, gura, gâtul. Simți cum umerii tăi se relaxează, pieptul, plexul solar. Vizualizează lumina care curge si curăță toate aceste organe, iar ele rămân luminoase și ușoare”…. În fine! V-ați prins! Curge lumină, curge relaxare.
Ești invitat apoi să-ți amintești o serie de momente în care ai avut problema semnalată. Vocea terapeutului reamintește relaxarea, reîntărește sentimentul de siguranță, apoi mai apasă un buton: la semnal, al doilea moment de cumpănă. Tot așa, până cobori mai mult în trecut. Limita ești tu însuți, desigur. Timpul e și el o resursă limitată, așa că oarecum pe la jumătatea ședinței, terapeutul te invită să descrii una dintre situații: unde erai, cu cine, cum te-ai simțit, ce vedeai, ce miroseai.
Acum intervine una dintre paradigmele etice pe care le are fiecare și ai de făcut două alegeri: ori inventezi niște răspunsuri, pentru a verifica terapeutul, ori ai încredere în proces și continui.
Dragilor, ca om trecut de 25+ de ani, mărturisesc faptul că semnalasem niște stegulețe și că am bătătorit cărarea unor adevăruri personale, dar am spus și niște gogomănii. Parte fiindcă a fost defectuoasă comunicarea, parte pentru că am vrut să văd până unde duce impostura. A mea, dar și a terapeutului.
Știu că ați văzut parantezele cu „considerații personale”, așa că-mi rezerv criticile și interpretarea subiectivă: nu pot avea încredere în cineva care obține o diplomă de terapeut de pe un an pe altul, care are o saltea gonflabilă în cabinet, care-mi spune de la prima ședință: „cred că trebuie să sondăm mai în detaliu relația ta cu mama și tatăl. Nu problema conștientizată e cea reală, ci aceea pe care ți-o semnalez eu.” 3 stegulețe roșii ridicate într-o singură ședință???
Mi-am simțit inteligența emoțională jignită, fiindcă niște studii de psihologie am făcut și eu, probleme cu mama/ tata n-am. Sunt capabilă să fac doi pași în spate și să recunosc fățiș adevărul. Am oroare de ridicol, iar acest moment a fost unul destul de ridicol. Practic a dus în derizoriu orice vis de terapie. S-a spart ca un anodin balon de săpun tot visul meu de-a reparatul!
Oarecum a fost similară și a doua ședință. S-a plusat pe partea de „rezolvare instant”: în 5-6 ședințe rezolvăm problema inițială. Rămâne să decid dacă vreau să rezolv problemele cu părinții…. Dar aici aveam altă oferă de preț, mai costisitoare, mai îndelungată ca timp.
Și-aici intervine discuția cu o persoană simplă, fără studii de specialitate, care în cuvinte simple mi-a explicat faptul că atunci când începem să ne iubim pe noi înșine, începem să peticim găuri din inimile noastre. Acele găuri pe care nu le credeam acoperibile. Găuri pe care până acum nu le văzuserăm în felul acesta. Dar constați că ai toată iubirea de care ai nevoie chiar înăuntrul tău. Nu ai nevoie s-o cauți în amanți, pantofi, falși terapeuți ori în validarea celorlalți.
Ce-am decis: am un grup de 3 prietene. 2 sticle de vin la una dintre ele acasă. Plâns cu sughițuri, curs de mascara și mucozități, dar am constatat că ceea ce consider eu că e problemă, e mic copil față de abuzuri, lipsuri, neputința de a-ți ajuta copilul „legumă”, tragedia de a avea o soră cu o boală limitativă de viață.
Și-atunci am constatat că nu sunt pregătită să-mi rezolv problema! Ba chiar o transform: îmi dau peste cap aplicația care-mi monitorizează numărul de pași zilnic. Dacă voi fi silfidă peste un an, îmi va crește stima de sine.
Dacă s-o găsi vreun prinț sau un brotac dornic să mă salveze de la epuizare, am să-i spun că am încercat deja terapia regresivă! Nu funcționează!
Poate funcționează la voi!
Comunicarea însă funcționează de fiecare dată, grupurile sigure, de feedback gratuit, bazat pe încredere, creștere…. exact ca în Transilvania Toastmasters Brașov! E ca un grup de terapie! Toți am constatat la un moment dat că avem o lipsă: a încrederii că putem vorbi în public. Așa că venim aici săptămânal, „la tratament”: unii colegi își pregătesc și exersează discursurile, alții improvizează, alții analizează ce fac cele două categorii. Există și colegi care vin să tacă în public, pentru a-și strânge curaj! Pe toți am să vă invit să-i aplaudați, fiindcă toată lumea merită un premiu, fie și numai pentru că a urcat Colina!
Hai să vă fac, totuși, cunoștință cu primii dintre colegii mei…. (roluri tehnice)
………………
(Pe drum spre casă, ascultând această melodie, mi-am dat seama că viața mea e grozavă! Click: