Smerenie sau vanitate?

„- Te sun eu mai târziu!” i-am spus bunicii fiindcă aveam o ședință online importantă. N-am mai sunat-o niciodată.

„- Vin să te văd săptămâna viitoare, când ieși din spital!”, i-am spus celei mai bune prietene a mea. Dar ea nu a mai ieșit din spital.

„Trecem pe la tine vara viitoare!”, i-am spus cochetei Klara, cea care  mi-a ales numele. Inutil să vă spun că n-am mai ajuns la ea decât pentru a ne lua rămas- bun pentru totdeauna.

Abia după ce am pierdut la scurt timp unul după altul 3 oameni- lumină din viața mea, am conștientizat cât de mult am pierdut pentru că am amânat întâlnirea și i-am ratat. Am trecut prin toate cele 5 etape ale durerii:

  • NEGAREA evenimentului neplăcut,
  • FURIA că persoanele dragi m-au părăsit,
  • NEGOCIEREA pentru a se întoarce timpul înapoi măcar cu câteva clipe,
  • DEPRESIA că nu mai avem ocazii de a petrece timp împreună, apoi
  • ACCEPTAREA pierderii.

Am amânat mult timp tot felul de întâlniri fiindcă aveam mereu impresia că ceea ce fac eu e mai important decât o bunică de 90 de ani, o prietenă de 30 cu un cancer în stadiu terminal sau o nașă care s-a stins uitată de toți. Ne amânăm unii pe alții fiindcă vanitatea ne face să credem că timpul ne așteaptă, că oamenii aceia vor fi acolo în așteptarea noastră și că e necesar doar să termin ședința aceasta, doar să mă întorc din concediul acela, doar să mă mai întâlnesc cu altcineva de vârsta mea….

De la 1 ianuarie 2023 țin un jurnal în care-mi notez micile schimbări pe care le-am făcut în comportamentul meu și care au generat schimbări în comportamentul celor din jurul meu. Am constatat că vocea mi s-a mai îmblânzit, că mă axez mai mult pe încurajări decât pe critici, că ascult mai mult, în loc să aud.

Șiiiii… ca rezultat,

Vreau să vă povestesc 2 momente recente pe care le-am apreciat maximum și pe care le-am recunoscut datorită acesor exerciții de reflecție pe care le fac în urma proiectului la care sunt acum.

Pe 31 mai am coborât la brutăria Orzar de lângă Piața Tractoru. Am vrut să iau un tortuleț. Vânzătoarea avea magazinul gol, așa că m-a întrebat dacă e un tort pe care vreau să-l dau cadou cuiva, iar eu i-am spus că am aniversarea căsătoriei. Ea a glumit și m-a anunțat că a rezistat numai 6 ani căsătorită, că a avut o experiență neplăcută, dar măcar are un băiat în clasa a VII-a la școala din apropiere. La clasa paralelă învață fi-miu, așa că doar pentru că am avut răbdarea de a o schimba câteva vorbe 6-7 min, m-am ales cu un gest frumos: Ștefan primește mereu cea mai mare plăcintă cu mere, cel mai rumen covrig dimineața!

Al doilea exemplu e legat tot de fiul meu, câteva zile mai târziu. L-am înscris într-o tabără, am achitat, iar seara am primit un mesaj prin care mi se cerea să completez un formular. Deși era duminică, aproape 11 noaptea, am imprimat foaia, am semnat-o, am fotografiat-o și am trimis-o. Mesajul primit înapoi a fost unul de apreciere și de recunoștință că nu am amânat. Un gest neînsemnat, în aparență, dar care a subliniat că la o oră înaintată, cineva a apreciat neamânarea mea.

Așadar…

3 oameni necunoscuti voua la inceputul povestirii.

2 oameni in aceste exemple pe care probabil voi nu-i veți întâlni vreodată.

O concluzie:

„Cei care au mai multe fisuri au parte și de mai multă lumină” spune o eroină dintr-o carte citită. Am multe fisuri și abia aștept să mă umplu de lumină, fiind în același timp modestă, plină de respect. Aleg smerenia, nu vanitatea!

Post a Comment