Semidepresie
Am observat că primăvara asta a venit cu o groază de angoase și cu mici episoade depresive, dar adânci. Dormim mai mult, mâncăm mai mult, suntem mult mai sensibili la orice prostie. Noi în general și eu în special.
Aș dormi zile întregi, aș zace pur și simplu fără să mă gândesc la nimic; aș lăsa baltă tot și-aș pleca în beci cu o plapumă și 10 kile de ciocolată cu marțipan. Aș vrea să dispară tot si eu să zac zile în șir, fără să văd pe nimeni, fără să aud pe nimeni. Mi-ar fi dor de Stefan…
Zilele trecute am stat jumatate de oră la o coadă stupidă la “taxe si impozite” unde cei rânduiți unul în spatele celuilalt o porcăiau pe biata funcționară, dar ajunși în fața ei se căciuleau și zâmbeau strâmb, în speranța vreunei rezolvări mai rapide a problemei, aminteau de vreun “x” care i-a trimis ori apelau la tot felul de tertipuri prin care să iasă câștigători.
Mă izbește micimea asta în care fiecare cunoaște pe câte cineva care-i poate înlesni câte ceva, se laudă cu victoria pe care a avut-o, apoi i se pare nedrept că în alte situații nu este tratat în mod egal… Ca învățătoare suplinitoare de București îmi amintesc cu greață de o școală generală din sectorul 3 unde fostul meu prof din liceu ajunsese inspector pentru învățământul primar și care aranja tot posturi prin diverse școli. Apoi, în zilele toride de mai se organiza tombola dosariadei în care eu, proaspăt absolventă trebuia să-mi autentific pe bani grei toate diplomele de studii, apoi mă așezam la o coadă de doamne într-o curte de școală generală (de-aia cu boscheți cu diverse miasme). În speranța primirii dosarului care-ți dă dreptul să te mai umilești o tură și la niște examene, toate văcuțele stăteau aliniate la poarta nouă cu dosărelele în brațe. Unele trimiteau pe câte vreun cunoscut să ocupe loc mai devreme, iar altele întâi predau până la 12;00, apoi luau calea Vitanului. În acea curte de școală generală aveai numai soare și vaiete. Un pipi, o apă, o adeverință medicală eliberată pe loc contra unei sume colosale se găseau în imediata vecinătate a școlii, iar “secretul” era privit ca un fel de victorie împotriva celor care te lăsau să aștepți până seara la 7. În ultima zi se primeau dosare chiar și până la 1 noaptea, a doua zi, iar doamna care le răsfoia avea o platitudine și o lentoare în mișcări, încât cred că și acum îmi citește diploma de liceu….
Depresie am că pun kile pe mine cu nemiluita. C-o fi de la draci/ nervi, c-o fi de la prea multă liniște și zen în familie, c-o fi de la natură sau de la dulciurile mâncate cu precădere seara, chiar nu știu. Cert e că mă rotunjesc, iar domnul conviețuitor mi-a atras atenția.
Bine, el nu a fost fizic prea mulțumit de mine vreodată… Nici de el nu e mulțumit, dar îi e mai la îndemână să spună răutăcisme uneori pe care le maschează cu o ventuză umedă pe gât, o râgâitură și-un pârț…
Dragă iuby, sunt în depresie. Nu știu exact de ce, dar nu mă ajuți. Nu stiu exact ce să faci, așa că mai bine nu ai face nimic: nici măcar o remarcă. Vreun an. Sau doi. Sau cât poți. Dar încearcă să țină mult. Mie-mi iese, vezi?