Zgarcenie sau cumpatare? Rautate sau realitate?
In ceea ce priveste bunurile materiale am fost cumpatata. De la 18- 19 ani lucrez pentru un salariu lunar si mi s-a parut o cruzime sa-mi stric banii pe prostii. Ca orice fata, as fi fost tentata sa-mi dau banii pe haine, rujuri, creme, farduri ori petreceri si discoteci. Doar ca eu nu-s “orice fata” si eram luata in discoteca sub pretextul de a iesi sora-mea din casa ori sa pazesc hainele si telefoanele mobile (era perioada de gratie a aparitiei lor, deci orice demoazela scapatata avea unul. Eu nu!). Haine? Pfff! Imi amintesc si acum ca prima pereche de blugi luata din banii mei a costat 200.000. Era de culoare gri deschis si trebuia sa ma lungesc in pat ca sa-mi inchei fermoarul. Pe urma am dat in patima magazinelor de cartier si-mi achizitionam bluzite, maieuri de acolo, pana am descoperit ca daca ma duc la alte magazine, gasesc sortimente mai multe, calitate mai buna, preturi mai mici.
A urmat apoi o perioada in care aveam mai multe job-uri (invatatoare, traducator si casier la bloc din doua in doua saptamani). Atunci s-a rupt firul: eram asa de ocupata, incat nu aveam timp sa-mi cheltuiesc banii! Nu mai aveam nici un chef sa ies in oras, caci era un efort prea mare dupa ce faceam asta zilnic in timpul saptamanii.
Hainele? Mi se pare o cruzime sa dau sute de lei pe niste bucati de carpa! Intra la categoria “consumabile”, din punctulele meu de vedere: chestii necesare, dar nu neaparat obligatorii de un anumit standard. Eu numesc asta cumpatare: rochia de mireasa am imprumutat-o, considerand o bataie de joc sa dau atatia bani pe niste bucati de carpe albe care ar ingalbeni si ar fi mancate de molii in sifonier. Rochia de la cununie am purtat-o la cateva petreceri si am fost sfatuita de familie sa-mi reinnoiesc garderoba. Mi se pare efectiv gratuit sfatul, caci petrecerile astea nu au legatura unele cu altele. Si pe urma: e chiar atat de jenant sa fiu vazuta in aceleasi haine? Chiar se intreaba toata lumea de la petrecere: “Da’ asta nu a avut alta rochie?”.Sau au si oamenii alte treburi, alte preocupari?
Reprezint chiar un nimic daca nu merg saptamanal/ lunar la coafor/ manichiura- pedichiura? Sunt chiar o nulitate daca nu am haine de la un anumit brand, daca nu am o marca de masina, daca nu-mi fac vacantele in Grecia, Turcia sau Egipt? Daca nu merg saptamanal in mall? Daca nu sunt la curent cu talk- show-urile de la pranz care frizeaza absurdul si incalca orice limita de bun- simt? Daca nu urmaresc anumite emisiuni, filme sau seriale? Chiar sunt in plus pe lumea asta daca nu locuiesc in Capitala, ci am plecat de acolo?
Si pe urma: a fi sincer e o calitate, sau un blestem aruncat celorlalti? Daca ii spui unui om ca-i beat si ca nu e in regula, ca te deranjeaza si te jigneste comportamentul, chiar e o rautate? Nu vrem cu totii sa avem de-a face cu oameni sanatosi, integri si morali? Nu vrem cu totii sa ne crestem copiii departe de vicii, departe de gazele de esapament, departe de violenta, de rautate si de mizerii?
E chiar gresit sa spui pe fata ce gandesti? E chiar asa de rau sa lasi in urma sentimentul de compatimire si sa incerci sa spui pe sleau ce gandesti? E asa rau sa dai glas unui lucru pe care-l gandesc cu totii, dar le e teama sa-l strige in gura mare? E rau sa spui ca lumea e nedreapta, cand cu totii stim asta? E chiar injust sa ai anumite asteptari de la oamenii dragi?
Eu stiu ca raspunsul e un “nu” in cor. Asa mi se pare corect: la 30 ani sa nu-mi fie teama sa spun ce gandesc. Sa nu-mi fie teama sa-mi asum propriile opinii, propriile greseli si propriul buget. Mi-e bine in lumea mica in care sunt acum: eu, el, copilul si coltul nostru de rai. Particica noastra de liniste, bucata noastra de pace si fericire. Suntem noi cu noi si toti ceilalti sunt departe. Ii accept in masura in care-mi convine. Cand nu-i mai vreau, plec inapoi in pestera noastra si ne bucuram unii de altii. Imi iau bucata de fericire si o savurez incet. Nu ma intereseaza parerile celorlati, caci sunt fericita cu ce am. Nu vreau mai mult: nu vreau haine sclipitaoare, nu vreau casa mai mare, nu vreau oras mai civilizat decat cel in care sunt acum. Nu vreau bucata ta de fericire, nu vreau viata ta, nu vreau nici parerea ta! Respecta-mi alegerile cu care ma simt bine, chiar daca lumea mea e infinit mai mica decat a ta!
4 Responses to “Zgarcenie sau cumpatare? Rautate sau realitate?”
By Denisa on Sep 13, 2010
În mare parte sunt de acord cu tine. Doar că eu n-am fost niciodată cumpătată. Şi cred că am suferit mult din pricina faptului că în copilărie ai mei nu s-au prea omorât să-mi cumpere multe haine, aşa că acum, la maturitate, mă mai răzbun din când în când şi-mi umplu dulapul cu haine, multe haine. Mare parte dintre ele nici nu apuc să le port prea des. Diferenţa dintre mine şi alte femei care dau bani mulţi pe haine este că nu le cumpăr pentru fir lucios şi paiete şi ca să arăt “like a million bucks”, ci ca să mă simt eu bine în ele şi să nu port aceleaşi două tricouri o vară întreagă. Şi le cumpăr fie de la second hand, fie de la vară-mea, care are un magazin cu haine noi din Germania, de la Quelle, doar că “ieşite din modă”, adică noah, din moda anului trecut, de exemplu. Chestia asta nu mă afectează deloc, că mie moda oricum mi se pare o prostie.
Revenind la problema cumpătării… nu mă pot abţine, asta sunt, cheltui cam tot ce am, dar poate când mai îmbătrânesc îmi revin.
Mi-a plăcut ce şi cum ai scris şi mă bucur că ţi-ai creat colţul tău de fericire. Să aveţi parte de el toată viaţa şi să vă fie bine. :*
By lore on Sep 16, 2010
multumesc de mesaj. are vara-ta vreun site, ceva? nici eu nu le am cu moda. mi se pare o chestie de marketing si daca ar fi dupa mine, as avea doua perechi de blugi sau pantaloni de velur/ reiati si vreo 5 tricouri! sora-mea are dulapuri care gem de haine: si la ei acasa, si la ai mei. in comparatie cu ea, eu imi strang toate hainele intr-un geamantan si inca mai ramane loc si pentru ale piticului. iar fitza cu “haine din mall” ori de la cine stie ce designer e doar ca sa-si primeasca tantiile alea salariul!
By lilisor on Sep 24, 2010
Măi, treaba asta cu a fi sincer şi a spune cu voce tare ceea ce toată lumea gândeşte, am descoperit că e cam problematică. Oamenilor le e tare greu să accepte un răspuns sincer, mai ales femeile, tocmai de aceea preferă să apeleze la „diplomaţie”, care nu e altceva decât o evitare a realităţii sau o denaturare.
Nu trebuie să ai haine la modă pentru a fi fericită, nu trebuie să mergi săptămânal la coafor pentru a te simţi bine în pielea ta.
By lore on Sep 25, 2010
asa ziceam si io!